Miopia geopolitică sau vendeta vanităţii

Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, din noiembrie 2013, are toate șansele să devină unul istoric pentru Republica Moldova. Însă decisiv pentru viitorul european al Republicii Moldova va fi anul 2014, când vor avea loc alegeri parlamentare. Anume atunci societatea moldovenească va decide definitiv în ce direcție se va îndrepta Republica Moldova?

Va merge spre Uniunea Europeană, îmbrăţişând valori care emană bunăstare şi democrație, s-au va rămâne în prizonieratul corupției, justiției abuzive, regimului oligarhic, societății subdezvoltate caracteristice  ipoteticei Uniuni Eurasiatice. După alegerile parlamentare din 2014, vom ști exact care va fi viitoarea locație societală civilizațională a Republicii Moldova – spațiul instituțional european dezvoltat (Uniunea Europeană) sau „zona gri” a Europei (dominată de Rusia).

Cele două guvernări ale Alianței pentru Integrare Europeană, dar și actuala Coaliție Pro Europeană nu au fost și nu sunt ireproșabile și perfecte. Guvernările după 25 septembrie 2009 au comportat și comportă în continuare multe cusururi. Componentele guvernării abundă de defecte și vicii caracteristice societății aflate în tranziție. Principala valoare, indiscutabilă, ale ultimelor trei guverne în Republica Moldova este aducerea și menținerea societății noastre în albia și pe direcția integrării europene. Cu toate metehnele lor, guvernările AIE și CPE întrezăresc șansa pentru societatea moldovenească să se debaraseze de toate aceste defecte și vicii ale societății în tranziție.

Embargoul impus de Federația Rusă vinurilor şi produselor agricole moldoveneşti, încă o dată în plus, a scos la suprafaţă clivajul şi caracterul geopolitic al partidelor politice din Republica Moldova. Dacă partidele de dreapta au condamnat presiunile Rusiei asupra Moldovei, atunci partidele de stânga (cu excepţia PDM), în linii mari, au catalogat pozitiv politica Moscovei faţă de Chişinău. Cazul embargoului este unul elocvent, referitor la alternativa politică a Republicii Moldova după alegerile parlamentare din 2014, în caz de prăbușire a partidelor componente ale actualei guvernări.

Regretabil, dar printre cei care nu au susținut guvernarea în cazul embargoului rusesc, chiar pe undeva admonestând-o că a provocat acest embargou, a fost şi liderul PL, Mihai Ghimpu. Este o abordare politică inadecvată și deloc inteligentă. Evident, Ghimpu are anumite motive să critice actuală guvernare, chiar și din considerentul că, nu fără temei,  a fost împreună cu părtașii săi exclus de la guvernare. Dar nici Ghimpu, și nici PL, condus autoritar de liderul său, nici pe departe nu sunt „poartă de biserică” la capitolul incoruptibilitate și respectarea principiilor democratice de conduită, îndeosebi în viața internă de partid. Dacă actuala coaliție de guvernare, ca și precedentele două guvernări pro-europene din Republica Moldova, merită să fie blamată pentru derapajele sale antidemocratice, atunci cu o singură condiție – aceste critici să nu poarte caracter antieuropean. Cu alte cuvinte, aceste critici să nu ajungă la absurd, astfel deturnând parcursul european al Republicii Moldova.

Din păcate pentru PL, acest lucru nu a fost conștientizat de Ghimpu. În momentul, când axându-se excesiv pe critica guvernărilor pro-europene, el a pierdut din vizor pericolul revenirii PCRM la conducerea Republicii Moldova, în așa fel reeditând cazul politicianului rectiliniu, care „după copaci nu vede pădurea”. Criticând neinspirat, la pachet, metehnele și neajunsurile AIE, dar și ale CPE, liderul PL, inconştient și în modul cel mai direct, pavează calea revenirii la putere a forțelor antieuropene din Republica Moldova. Paradoxal, dar se creează situația că cei care gălăgios se proclamă cei mai pro-europeni, de fapt sunt niște veritabili demagogi antieuropeni.

Deja devine ridicolă preocuparea la paroxism și obsesia maladivă manifestată constant de Chimpu față de liderul PLDM, Vlad Filat. Această emoționare comportamentală legată de culpabilizarea totală a lui Filat îi  limitează lui Ghimpu orizontul politic, provocându-i o periculoasă miopie geopolitică. De fapt, este vorbă de o  ură patologică față de Filat, din cauza căirea liderul liberal este gata să sacrifice viitorul european al Republicii Moldova.

Este evident că Republica Moldova are un viitor european. Dar jocul încă nici pe departe nu este făcut. Cazul Armeniei, care a cedat sub presiunile Federației Ruse de a se integra tacit în Uniunea Europeană, este elocvent. Spre deosebire de Armenia, Republica Moldova are o poziţie geopolitică și geostrategică mult mai avantajoasă în perspectiva integrării europene. Festa poate să ne-o joace doar interesele antinaționale a unor partide politice moldovenești de sorginte pro-rusă, sau miopia politică, cu efecte geopolitice, a unor pretinși lideri politici moldoveni, cu tabieturi de falși vizionari, care vor să integreze Republica Moldova în Uniunea Europeană prin modalități hilare și bizare, cum ar fi „Strategia 2026”.

Vilnius-ul trece prin Piaţa Marii Adunări Naţionale

Trecutul controversat al teritoriului dintre Prut și Nistru a făcut ca populația de origine autohtonă să aibă două tipuri de modernizări – românească (perioada 1918-1940) și moldovenească (anii 1944-1989). Construcția statală a Republicii Moldova, după 1991, a fost profund marcată și măcinată de dezbinarea existentă în conștiința populației autohtone din Mesopotamia pruto-nistreană. Până acum, în Republica Moldova, populația autohtonă încă nu s-a clarificat ce etnie este, ce limbă vorbește sau ce istorie trebuie să învețe.

În cei peste 20 de ani de independență, în Republica Moldova permanent a existat o dispută conflictuală  între românism și moldovenism. Referindu-ne la moldovenism, se impune precizarea că este vorba de moldovenismul de tip sovietic, geneza căruia s-a produs în perioada interbelică, în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Moldovenismul de tip sovietic insistă asupra ideii că națiunea moldovenească este separată de cea română, că există o limbă moldovenească diferită de cea română. Adepții românismului susțin că moldovenii sunt parte componentă a națiunii române, iar limba vorbită de ei este româna. Această abordare susține că moldovenii nu se contrapun românilor, iar moldovenismul este (sau ar trebui să fie) complementar românismului.

Acest fenomen a determinat caracterul și clivajul geopolitic al partidelor politice moldovenești. Românismul este îmbrățișat preponderent de partidele de dreapta, astfel aceste partide, aproape automat și natural, preferând vectorul european de orientare a politicii externe promovat la Chișinău. Partidele de stânga, invers, sunt de esență moldovenistă, în politica externă a Republicii Moldova, ele optează să meargă pe mâna Rusiei și își doresc o integrarea mai strânsă în spațiul CSI. Excepție de la această regulă, scrisă și nescrisă, este Partidul Democrat din Moldova, care, cu toate că declară o echilibristică vectorială, la moment, este mai mult de orientare pro-europeană.

Disputa dintre românism și moldovenism este dominată cantitativ de moldovenism. În cele șapte scrutine electorale parlamentare din perioada independenței, partidele de stânga, adepte și promotoare ale moldovenismului, de fiecare dată au acumulat mai multe mandate parlamentare decât partidele de dreapta. În replică, românismul s-a impus calitativ asupra moldovenismului, deoarece majoritatea intelectualității și a elitei societății se identifică și se regăsesc în valorile românismului.

Anume prin dominarea cantitativă a moldovenismului asupra românismului se explică prin faptul că partidele de stânga s-au aflat mai mult timp la guvernarea Republicii Moldova. Însă predominarea cantitativă a moldovenismului, în momentele cheie ale istoriei politice a Moldovei, a fost anihilată de superioritatea calitativă a românismului, blocând alunecarea Republicii Moldova, fie spre orbita de influență a Federației Ruse (episodul memorandumului Kozak din noiembrie 2013), fie spre dictatură (evenimentele din aprilie 2009).

După 29 iulie 2009, în Republica Moldova la conducere au venit partidele de dreapta (ce-i drept,  guvernarea de dreapta fiind diluată de un partid de stânga). Peste un an, la 28 noiembrie 2010, partidele de dreapta și-au reconfirmat guvernarea. Totodată, ele (Partidul Liberal Democrat din Moldova și Partidul Liberal) pentru prima dată în istoria politică a Republicii Moldova au acumulat aproape jumătate din mandatele parlamentare.

Esența pro-română a partidelor de dreapta a determinat natural și firesc caracterul pro-european pronunțat al guvernării de la Chișinău. Conducerea Republicii Moldova a început să se miște rapid spre Uniunea Europeană, cu toată opoziția, pe undeva disperată, a partidelor de stânga pro-ruse.

Totodată, mișcarea rapidă a Republicii Moldova spre Uniunea Europeană a creat confuzie în rândurile societății moldovenești. Paradoxal, dar reieșind din datele sondajelor sociologice, vectorul european al Republicii Moldova a scăzut substanțial în simpatia moldovenilor. Pe lângă criza interioară a Uniunii Europene, ceea ce a scăzut din atractivitatea proiectului european în rândurile populației, o primă explicație a simpatiei externe a moldovenilor este că după alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova a renunțat treptat de la vectorul european al Moldovei în favoarea ipoteticului proiect euroasiatic, astfel determinându-i și pe simpatizanții săi să-și revadă preferințele externe.

O altă explicație (probabil fundamentală) este că parcursul european al Republicii Moldova deocamdată rămâne a fi un proiect elitist. În cei patru ani de guvernare pro-europeană în Republica Moldova, partidele de dreapta au fost incapabile să coboare la nivelul cetățeanului de rând pentru a-i explica prin ce este mai avantajoasă modernizarea instituțională europeană față de (presupusul) gaz rusesc ieftin. Ideea europeană a Republicii Moldova, ca și în cazul românismului, riscă să rămână în continuare un proiect calitativ superior, dar cantitativ inferior.

Marea Adunare Națională este o formă instituționalizată, inspirată din tradiția istorică a Moldovei medievale, de exercitare a suveranității în mod direct de către popor. În perioada 1989-1991, au fost convocate și organizate trei Mari Adunări Naționale. La reuniunile Marii Adunări Naționale au fost adoptate apeluri, rezoluții și hotărâri, înaintate Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, referitoare la promovarea istoriei, culturii și limbii naționale a etnicilor autohtoni de pe acest teritoriu.

Piața Marii Adunări Naționale este un simbol al renașterii național-culturale a românilor care locuiesc între Prut și Nistru. Anume în Piața Marii Adunări Naționale s-a coagulat și cristalizat românismul în Republica Moldova, datorită manifestării intelectualității moldovenești de pe acest teritoriu care în perioada sovietică s-a românizat tacit. Marile victorii ale românismului din Republica Moldova (revenirea la limba română în baza alfabetului român, declararea suveranității și independenței) au avut loc în Piața Marii Adunări Naționale. Aceste victorii au fost posibile datorită conexiunii intelectualității cu masele populare. Anume influența elitei asupra conștiinței maselor privind fenomenele politice în Moldova au determinat cursul evenimentelor în anii 1989-1991.

De fiecare dată când partidele de dreapta s-au aflat la guvernare, ele au plecat din Piața Marii Adunări Naționale. Aceasta a însemnat pierderea contactului dintre elita pro-română și masele largi ale populației. Însă, de fiecare dată când ele au revenit în Piața Marii Adunări Naționale, cauza românească (și cea europeană) din Republica Moldova, aflată în pericol, a repurtat victorii – anii 1995, 2002-2003 și 2009. După anul 2010, contactul dintre guvernarea pro-europeană a Republicii Moldova și masele largi a fost pierdut din nou. Piața Marii Adunări Naționale, abandonată de partidele de dreapta, a fost cucerită de partidele de stânga, promotoare ale proiectului euroasitic. Simbolismul acestui pierderi s-a exprimat elocvent la 9 mai 2013, când simbolul renașterii național-culturale a românilor dintre Prut și Nistru a devenit locul de manifestare a trecutului nostalgic sovietic de esență rusă.

Indiferent dacă va obține Republica Moldova rezultatul scontat la summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, din noiembrie 2013, cu certitudine, Bruxelles-ul va susține și încuraja în continuare parcursul european al Chișinăului. Dar examenul cel mare al viitorului european al Republicii Moldova va avea loc după Vilnius, la alegerile parlamentare din anul 2014 (sau 2015). Pentru a convinge populația că viitorul ei este doar în Europa și că în ultimii patru ani Republica Moldova s-a mișcat în direcția corectă, este nevoie de o discuție directă și conexă a elitei cu omul de rând.

Piața Marii Adunări Naționale poate deveni din nou simbol al Republicii Moldova, de data aceasta a pro-europenismului. Pentru aceasta partidele de dreapta pro-române și pro-europene trebuie să recucerească Piața Marii Adunări Naționale. Și acest lucru trebuie de făcut imediat, până la Vilnius. Este stringent ca populația Republicii Moldova să conștientizeze corect și să savureze rezultatele Vilniusul-ui pentru fiecare cetățean de rând. În caz contrar, după alegerile parlamentare din 2014 (sau 2015), la conducerea Republicii Moldova vor veni iarăși partidele de stânga, iar societatea noastră vă rămâne în continuare divizată – de această dată în pro-europeni și în pro-asiați.