Minuni peste noapte în politică nu există!

Votarea de către parlament a lui Viorel Chetraru în funcţia de șef al Centrului Național Anticorupție, a lui Mihai Balan – director al Serviciului de Informație și Securitate şi a lui Anatol Donciu în calitate de președinte al Comisiei Naționale pentru Integritate, a provocat mai multe discuţii şi polemici controversate în socitate privind „de”politizarea instituţiilor statului.

Până a intra în această polemică este nevoie de a nuanţa ce înseamnă în general instituţie. Manualele de ştiinţe politice ne vorbesc despre două tipuri de instituţii: 1) sociale – instituţiile reies din interacţiunea dintre grupurile sociale; 2) juridice – relaţiile sociale sunt fixate în instituţii prin norme juridice. În forma ideală se doreşte ca prin norme juridice să fie fixate anumite realităţi sociale (instituţiile sociale şi juridice coincid). De regulă, între cele două tipuri de instituţii, din mai multe motive, există o discrepanţă (de multe ori foarte mare), drept urmare instituţiile sociale prin diferite metode (evaziune fiscală, corupere, mită etc.) încercă să se eschiveze de controlul celor juridice.

Statul, prin definiţie, este o instituţie juridică (instituţia instituţiilor). Totodată, statul este modul de organizare a puterii politice în societate. Raţiunea de stat presupune a conduce în folosul societăţii. În democraţie, guvernarea, inderefent de ce grup social a fost propulsată la conducere, conduce în interesele întregii comunităţi. Sau, cu alte cuvinte, un politician ajuns într-o funcţie statală se distanţează de interesele restrânse de grup (partid), începând să gândescă şi să se comporte reieşind din logica instituţiei statale. În special, aceasta se referă la reprezentanţii poporului – parlamentarii.

Construcţia instituţională a statului Republica Moldova este încă nefinisată. În primul deceniu de independenţă a fost nevoie ca societatea moldovenească să se dumerească ce înseamnă o instituţie statală. Clasa politică moldovenească a acţionat mai mult conjuctural, conducându-se preponderent de interesele şi instinctele restrânse de grup. Numeroasele certuri între primele persoane în stat (Snegur-Druc, Snegur-Lucinschi, Lucinschi-Diacov) au provocat conflicte instituţionale, urmate de modificări constituţionale. Faptul că numai în zece ani (din martie 1991 până în iulie 2000) Republica Moldova a trecut prin toate cele trei forme de guvernare republicană este un argument concludent al acestei afirmaţii.

În al doilea deceniu de independenţă construcţia instituţională statală a fost subordonată unui singur partid (PCRM) şi unui singur politician (Voronin). Deşi Moldova de jure este o republică parlamentară, de facto ea a funcţionat după logica unei republici prezidenţiale. În perioada guvernării comuniste, instituţiile statului au fost politizate la maximum, ele concentrându-şi activitatea spre beneficiul PCRM. În special, acest lucru se referă la instituţiile de forţă şi de propagandă care s-au transformat în bâte împotriva partidelor şi liderilor opoziţiei.

Guvernarea AIE a spart monopolul instituţional al comuniştilor, instaurând aşa-numitul sistem instituţional prin acord. Împărţite prin algoritm, instituţiile statului au început să fie din ce în ce mai mult identificate cu un anumit partid din axul guvernării. În plus, între partidele guvernării au apărut numeroase conflicte şi nemulţumiri legate de împărţirea instituţiilor statului. O funcţie de stat a devenit una din componentele esenţiale ale guvernării AIE.

Reformarea în spirit european a Republicii Moldova presupune transformarea mentalităţii restrânse de partid în raţiune de stat. O schimbare bruscă şi rapidă (cum vor unii reprezentanţi ai societăţii civile) este imposibilă şi, chiar poate fi, în unele aspecte, periculoasă. Este nevoie de o modificare treptată, dar consecventă a mentalităţii de grup în raţiunea de stat la elita moldovenească (inclusiv la cea politică).

Cu toate păcatele actualei guvernări, anumite schimbări în această direcţie deja pot fi identificate. În acelaşi timp, să nu forţăm exagerat lucrurile prin critici excesive (de genul „este rezultatul războilui între partide”) sau negare a oricării schimbări („nu se face absolut nimic”).  Orice schimbare a mentalităţii colective presupune schimbarea culturii întregii societăţi, ori pentru aceasta este nevoie de timp. Minuni peste noapte în politică nu există!

Rusia testează două scenarii privind Transnistria

În ultimul timp, în presa rusă au apărut mai multe materiale privind posibila soluţionare a conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova. Concomitent, în presa rusă se mai vehiculează şi faptul că în Republica Moldova (la Bulboaca) va fi deschisă o bază NATO. Lansate de Moscova, aceste zvonuri mediatice au drept scop de a pregăti terenul pentru două scenarii politice de evoluţie a diferendului transnistrean.

Scenariul federalizării Republicii Moldova a fost discutat pe larg în preajma vizitei cancelarului german, Angela Merkel, la Chişinău. În mass media chiar a apărut un plan al OSCE de federalizare a Republicii Moldova. Mai nou, în presa rusă a apărut informaţia că în cadrul vizitei la Moscova, prim-ministrul moldovean, Vlad Filat, ar fi discutat cu omologul său rus, Dmitri Medvedev, că regiunea transnistreană ar putea obţine autonomie largă în cadrul Moldovei, iar dezvoltarea proceselor economice dintre Chişinău şi Tiraspol ar putea contribui la reintegrarea regiunii transnistrene în Republica Moldova. Todată, politica externă a Republicii Moldovava suferi modificări în direcţia implicării ei mai active în procesele integraţioniste din spaţiul CSI.

Zvonul mediatic privind deschiderea unei baze NATO în Republica Moldova este unul recent şi vine să-l dubleze (completeze) pe primul. Esenaţa lui constă în faptul că în Moldova, în apropiere de hotarul regiunii transnistrene separatiste, poate apărea o bază NATO. În situaţia în care Republica Moldova va dori să adere la NATO, sau poate chiar să se unească cu România, Federaţia Rusă va fi nevoită să recunoască independenţa Transnistriei.

Aşa dar, lansând în mass media cele două zvonuri, Rusia testează două scenarii privind soluţionarea conflictului transnistrean.

Primul dintre ele (federalizarea) are drept scopul întoarcerea Republicii Moldova în sfera de influenţă a Moscovei. Se doreşte ca prin comunicarea economică, cele două maluri ale Nistrului să se apropie între ele. Scopul maxim în evoluţia acestui scenariu ar fi semnarea unui document de federalizare (gen Kozak), care ar transnistriza Moldova. Scopul minim (dacă nu va fi semnat un acord de federalizare) este permiterea populaţiei din regiunea transnistreană să participe la urmăzoarele alegeri parlamentare din Republica Moldova, în aşa mod suplinind consistent scorul electoral al partidelor politice moldoveneşti pro-ruse şi, deci urmare, deturanarea vectorului european al Chişinăului spre cel euro-asiatic.

Al doilea scenariu (recunoaşterii, sau georgian) va fi aplicat dacă primul va suferi eşec. În cazul în care Republica Moldova îşi va continua parcursul său european, atunci Federaţia Rusă, sub pretextul aderării Moldovei la NATO sau unire cu România, va recunoaşte independenţa Transnistriei. Acest scenariu este mai puţin dorit de Rusia pentru că ar însemna înfrângerea ei în direcţia externă sud-estică. Moscova îşi doreşte întreaga Moldovă, nu doar Transnistria. Recunoaterea regiunii transnistrene ar înseamna că Rusia îşi fixează hotarul geopolitic pe râul Nistru, transformând Transnstria în Kaliningrad 2.

Fracţiuni şi alianţe, sau despre supoziţii şi declaraţii

Iniţiativa privind crearea fracţiunii deputaţilor neafiliaţi a provocat din nou neânţelegeri  între PL şi PLDM. Conflictul a reizbucnit în timpul discuţiilor referitoare la propunerea liberalilor de a lărgi componenţa Biroului Permanent al Parlamentului cu un reprezentant al PL, până la 14 deputaţi şi a erupt în parlament în timpul votării în lectura a doua a proiectul deputatului liberal, Valeriu Munteanu, privind interzicerea creării fracţiunilor după expirarea termenului de 10 zile de la constituirea Parlamentului.

Liderul liberal, Mihai Ghimpu, a „tunat şi fulgerat”, acuzînd colegii din PLDM de joc dublu: „PLDM se gândeşte la ziua de mâine. Ei vor să joace în afara Alianţei. Asta este. S-a văzut cu ochiul liber. Ca să nu bată tare la ochi că susţin grupul Dodon, liberal-democraţii au votat în prima lectură pentru interzicerea creării noii fracţiuni”. Preşedintele socialiştilor, Igor Dodon, a „turnat gaz pe foc”, declarând următoarele: „Voronin a spus că Dodon vrea să-l scoată pe Ghimpu de la guvernare. Da, noi asta vrem, să scoatem unioniştii de la guvernare”. Liderul fracţiunii PLDM, Valeriu Streleţ a replicat: „Aş vrea ca şi colegii noştri liberali să se debaraseze de sindromul acestei permanente suspiciuni. Alianţa este, funcţionează. E şi fireşte să avem opinii diferite în anumite situaţii şi contexte, dar avem foarte multe rezerve pentru a depăşi toate eventualele divergenţe care apar”. Liberal-democraţii au fost susţinuţi de democraţi. „Eu nu văd niciun pericol pentru Alianţă. Pericolele nu există în exterior, pericolele care trebuie evitate sunt pe interior – lipsa de flexibilitate, de înţelegere, orgolii etc.”, a afirmat preşedintele PDM,  Marian Lupu.

Imediat, unii analişti politici au interpretat această situaţie drept un pericol pentru actuală alianţa de guvernare şi reformatarea ei. Declaraţiile lui Ghimpu şi Dodon „dau apă la moară” acestei interpretări. Alţi analişti politici au fost mai cumpătaţi, susţinând punctul de vedere al PLDM şi PDM privind faptul că poziţiile alianţei nu sunt periclitate.

Din tot acest meleu de declaraţii întrebarea sacramentală este dacă actuala alianţă de guvernare este în pericol? Două componente ale AIE susţin că alianţă nu este în pericol, doar PL vorbeşte despre o eventuală reformatare a ei. Reieşind din fapte, nu putem suspecta şi învinui deocamdată PLDM şi PDM de acţiuni ce ar prejudicia viitorul alianţei. Deci, putem deduce (din declaraţii) că viitorul AIE este în mâinile liberalilor.

Este evident că relaţiile dintre componentele alianţei de guvernare sunt dificile, între ei existând nemulţumiri şi, chiar frustrări, reciproce. Nemulţumirea liberalilor se trage încă din campania electorală pentru alegerile parlamentare din 2010, când PL, PLDM şi PDM au plecat, practic, de la acelaşi scor electoral, însă în urma alegerilor PLDM s-a distanţat de cele două partide, acumulând mai multe voturi decât cele două partide împreună. PL a interpretat că roadele guvernării AIE 1 au fost culese de către PLDM, din contul colegilor din alianţă. Disensiunile dintre PL şi PLDM au ieşit în totalitate la suprafaţă după alegerile locale generale din vara anului 2011, când a suferit eşec tentativa de a prelungi alianţa de guvernare şi la nivel local.

Dacă supoziţiile lui Ghimpu şi afirmaţiile lui Dodon sunt veridice, atunci apare o nouă întrebare: „Cum se va numi noua alianţa şi care va fi vectorul ei extern?”. Este puţin probabil că PLDM preferă mai mult să meargă în Uniunea Euroasiatică cu Dodon, decât să se mişte spre Uniunea Europeană împreună cu Ghimpu. Dar acest lucru ar trebui să fie sesizat, în special, de către liderul liberal. Acesta s-ar cuveni să mai înţeleagă şi faptul că acum doar de PL depinde dacă declaraţiile lui Dodon vor rămâne retorică politică sau se vor transforma în realitate practică.