Euromaidanul demnității și consecvența moldovenească

Evoluția tumultuoasă și sfârșitul inopinat al crizei ucrainene a luat prin surprindere toată lumea – de la mari actori mondiali până la simpli cetățeni. Ucraina, supranumită „Siria Europei”, ne-a oferit o lecție dură a ceea ce părea că este imposibil la începutul secolului al XXI-lea pe continentul european – masacrarea în masă a propriilor cetățeni. Totodată, ne-a oferit o mostră cum nu trebuie să se comporte politicienii cu propriul popor.

Câteva zile înainte de summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, Victor Ianukovici avea toate șansele să rămână în istoria statului ucrainean, devenind liderul istoric care și-a dus țara în Europa, modernizând-o irevocabil. Însă, timp de doar câteva luni, Ianukovici s-a transformat dintr-un posibil „lider istoric al poporului ucrainean” într-un „Ceaușescu al începutului de secol”.

Principalele probleme ale lui Ianukovici au fost verticalitatea și consecvența, mai exact lipsa lor. Fostul președinte ucrainean s-a afirmat și a venit la putere ca un politician filorus. Deja fiind instalat în „scaunul puterii”, Ianukovici a realizat toate deficiențele și contradicțiile relațiilor cu Federația Rusă. De aici și derivă reorientarea lui treptată și graduală spre Uniunea Europeană.

Însă apropierea lui Ianukovici de Europa nu a avut drept consecință și modificarea esenței lui genetice de politician postsovietic, cu mentalitate de homo sovieticus. „Justiția selectivă”, simbolizată prin „cazul Timoșenko”, și înflorirea clanurilor oligarhice a luat amploare în timpul guvernării lui Ianukovici. La capitolele mentalitate și practici politice, Ianukovici a rămas mult mai asemănător lui Putin decât s-ar fi apropiat de Barroso.

Anume acest mod de gândire l-a determinat pe Ianukovici să facă „cotitura mortală” pe ultima sută de metri înainte de Vilnius. El a preferat o înțelegere obscură cu Putin, cu garanții și profituri personale, decât să se angajeze pe parcursul anevoios de europenizare a Ucrainei, fără dividende imediate pentru el. Lăsând înmărmurită o lume întreagă, spre satisfacția lui Putin, care a pus presiuni enorme asupra lui și a Ucrainei, lipsit de verticalitate și consecvență, Ianukovici a „virat mortal” înainte de Vilnius, astfel provocând drama ucraineană.

Evenimentele din Ucraina trebuie să fie o lecție bună pentru politicienii moldoveni. În special pentru pretinșii șmecheri. Anume acest soi de politicienii din Republica Moldova, ca și cei din Ucraina, încercând să speculeze la maximum plasamentul geopolitic a țării lor, cu scopul de a obține cât mai multe dividende politice și economice din ambele părți, mai au acest prost obicei de a vira brusc dintr-o parte în alta (numai virajele comuniștilor din ultimii zece ani cât fac). Anume aceasta a făcut Ianukovici, și acum achită din plin polițele.

Cotiturile bruște, lipsite de consecvență, ale politicienilor moldoveni au costat foarte scump Republica Moldova și pe cetățenii ei. A sosit deja momentul ca să se decidă irevocabil încotro ne îndreptăm? Euromaidanul demnității de la Kiev ne-a reconfirmat clar această direcție – Uniunea Europeană. Deși societatea moldovenească rămâne a fi una divizată, evenimentul de la 3 noiembrie 2013 din Marea Adunarea Națională ne-a arătat că într-acolo vor cetățenii Republicii Moldova. Aceasta trebuie să fie direcția dorită și de politicienii ei.

În politica modernă foarte mult a contat consecvența, bazată pe valori. Pentru a se debarasa de trecutul sovietic, Republica Moldova are nevoie de politicieni de tip nou – verticali și consecvenți, fără a fi prizonierii mentalității de tip homo sovieticus. Exceptând cu statele baltice, un astfel de lider în spațiul postsovietic este, indiscutabil, fostul președinte georgian, Mihail Saakașvili, care, consecvent în verticalitatea sa, a pus bazele modernizării irevocabile a statului georgian.

Carismaticul lider georgian a fost unul dintre cei mai înflăcărați susținători ai Euromaidanului de la Kiev. Este simptomatic că Saakașvili a mers la Kiev, încă în decembrie 2013, alături de liderul PLDM, Vlad Filat, să transmită ambii un mesaj clar de solidarizare cu Euromaidanul. Apropo, Filat a fost criticat foarte dur de către mulți pentru această acțiune, însă care astăzi poate fi catalogată drept una vizionară și plină de demnitate politică. Doar în așa fel se manifestă politicienii de prim plan ferm și sincer atașați valorilor europene.

Filat poate și trebuie să fie criticat pentru gafele politice comise. Însă în cazul Euromaidanului, Filat categoric s-a afirmat ca un politician vizionar, sincer atașat valorilor europene. Nu în zădar, în discursul ținut la Congresul al VI-lea PLDM, ex-președintelui georgian a subliniat: „ …când am venit prima dată în Moldova am văzut o țară minunată, un popor minunat și o conducere pur și simplu groaznică. …aș vrea să spun că acum aveți o echipă de guvernare minunată. Până la Vlad Filat Moldova nu era pe harta Europei. Era, dar nu era. Nimeni nu auzise de ea. A apărut o altă generaţie de politicieni în statele noastre, care fac politică nu sub lozinci, dar își fac carieră pentru țara sa și pun interesele statului deasupra celor personale…”.

Prin acțiunea sa îndrăzneață și vizionară din decembrie 2013, liderul liberal-democraților moldoveni încă o dată ne-a reconfirmat că Republica Moldova are un viitor european. Dar acest viitor poate fi făurit doar de politicieni de tip nou – verticali și consecvenți. În caz contrar, acțiunea de la 3 noiembrie 2013 din Piața Marii Adunări Naționale poate fi considerată un precedent pentru un nou Euromaidan, de data aceasta la Chișinău.

PLDM – în fața sfidării unui congres irevocabil

Rezultatele summitu-lui Parteneriatului Estic de la Vilnius au marcat cel mai mare succes politic al Coaliției Pro-Europene de guvernământ, constituită pe osatura PLDM. Această formațiune politică, în scurt timp de la constituirea sa în anul 2007, a reușit să devină principalul partid democratic și pro-european din Republica Moldova. Datorită, cu precădere, politicei incisive ale acestui partid, în anul 2009, Republica Moldova a fost eliberată de guvernarea  comunistă de tip autoritar.

După 29 iulie 2009, PLDM-ului i-a reușit să formeze în jurul său coaliții majoritare democratice și liberale, care temeinic au imprimat Republicii Moldova cursul integrării europene. În plus, PLDM a lansat un șir de nume sonore de politicieni ale unei noi generații, care s-au manifestat plenar în ultimii ani și care domină în prezent scena politica moldovenească.

Biografia politică a liberal-democraților a cunoscut în acești ani ascensiuni, dar și căderi dureroase. Un moment complicat pentru PLDM a fost părăsirea partidului de către unele persoane binecunoscute politicului moldovenesc, care au contribuit prin bonul său la creșterea popularității partidului. Cu toate acestea, abandonul acestor persoane nu a provocat sciziuni interne în partid, locul lor fiind suplinit de persoane, cel puțin, la fel de valoroase. Proiectul politic PLDM a fost lansat și continuă să fie strâns legat de numele lui Vlad Filat, care în toți acești ani rămâne liderul incontestabil al partidului, jucând și rolul locomotivei electorale, dar și de garant al coeziunii interne a formațiunii, în special, în momentele complicate pentru PLDM.

Una dintre cele mai grave încercări prin care a trecut PLDM a fost demararea, la inițiativa lui Filat, a războiului cu fenomenul oligarhizării politicului moldovenesc. Drept urmare, sistemul oligarhic a reacționat, punând pe prim-ministrul guvernului de atunci toate tunurile propagandistice deținute, cu scopul de al identifica pe Filat însuși cu fenomenul pe care l-a demascat. Este necesar de relevat aparte, că războiul împotriva sistemului oligarhic, pe care Filat l-a demarat, a început cu atacuri insuficient de bine pregătite și care deocamdată s-au soldat cu pierderi politice și de imagine dureroase, atât pentru PLDM, cât și pentru liderul său, totul culminând cu demisia guvernului Filat 2, în primăvara acestui an.

În conformitatea cu cutuma basarabeană și năravurile politice moldovenești, PLDM supărat pe partenerii săi de coaliție, care au votat demisia guvernului și care, chiar mai mult, au contribuit la adoptarea unei decizii dubioase și controversate a Curții Constituționale (care i-a blocat liderului liberal-democrațiilor revenirea la conducerea guvernului), urma să declanșeze alegeri parlamentare anticipate. Însă acest lucru nu s-a întâmplat. PLDM și liderul său, Vlad Filat, au pus mai presus de interesul îngust de partid interesul național al Republicii Moldova, care a fost conceput în termenii menținerii cursului integrării europene. Inițiind formarea Coaliției Pro-Europene, astfel dejucând planurile revenirii PCRM la guvernare în urma alegerilor parlamentare anticipate, PLDM a plătit prețul „marginalizării” politice a propriului lider în schimbul resetării guvernării și păstrării intacte a obiectivului politic major – continuarea europenizării Republicii Moldova.

Acest act de sacrificiu i-a costat pe liberal-democrați și pe președintele lor, în perspectivă scurtă și chiar medie, pierderi la capitolul imagine, care se văd clar reieșind din sondajele de opinie publică. Stabilitatea politică, care s-a instaurat în Republica Moldova după instalarea guvernului Leancă, este rodul muncii tuturor formațiunilor politice participante la actul guvernării, dar în special, al liberal-democrațiilor. Această stabilitate politică garantează restabilirea pozițiilor politice pierdute din cauza gafelor comise în trecut. PLDM a demonstrat că are o bancă solidă de rezerve de cadre calificate, iar cea mai bună dovadă a acestui fapt este guvernul în frunte cu prim-vicepreședintele partidului, Iurie Leancă, dominat numeric de liberal-democrați, care cu tenacitate a menținut cadența politicilor europene ale guvernelor Filat și a dus Republica Moldova la succesul de la Vilnius.

Astăzi PLDM dispune de doi lideri recunoscuți, atât în interior, cât și în exterior, care la viitorul scrutin parlamentar vor fi două locomotive electorale puternice, capabile să garanteze succesul electoral al liberal-democraților. La 8 decembrie 2013, PLDM își convoacă Congresul ordinar, în cadrul căruia vor fi trasate liniile politice directoare pentru anul electoral și va avea loc realegerea statutară a conducerii partidului și a liderului lui. Iarăși, dacă să ne conducem după cutuma moldovenească, ar fi de așteptat ca partidul să treacă printr-o turbulență internă gravă, provocată de lupta pentru supremație dintre cei doi lideri ai formațiunii.

Adversarii politici ai PLDM și al cursului european al Republicii Moldova, din interiorul, dar și din exteriorul țării, care deja de mult timp l-au prefăcut pe Vlad Filat în țintă a atacurilor concertate politice și mediatice, nerăbdători așteptă deznodământul acestei „intrigi” a luptei la congres pentru postul de lider al PLDM. Se dorește ațâțarea unei confruntări fratricide în interiorul PLDM, care ar duce slăbirea la maxim a principalei formațiuni politice democratice și liberale de pe scena politică moldovenească în anul alegerilor parlamentare.

Cu o speranță și mai mare așteaptă acest deznodământ majoritatea democratică a opiniei publice moldovenești, pentru care un PLDM ieșit din Congres puternic și consolidat, va avea toate șansele să acumuleze la viitoarele alegeri parlamentare un scor electoral consistent, astfel devenind o stavilă de netrecut pentru revenirea PCRM la putere (cu pericolul deturnării cursului european al Republici Moldova). După alegerile parlamentare din anul viitor, formarea unei noi colații pro-europene în Republica Moldova devine imposibilă fără un PLDM robust și eficient. Peste câteva zile vom afla, dacă PLDM și liderii acestei formațiuni politice sunt la înălțimea sfidărilor timpului, dar și al așteptărilor partidei democratice și pro-europene din Republica Moldova.

Piața Marii Adunări Naționale – de la simbol al renașterii naționale la simbol al integrării europene

Pe zi ce trece devine tot mai evident că așa-zisa „revoluție de catifea”, lansată zgomotos de către PCRM, de fapt, se transformă într-o „revoluție a tobelor stricate”. Comuniștii au făcut multă zarvă cu această revoluție, dar miza ei reală, de a mobiliza și coagula masele în jurul ideii eurasiatice, s-a dovedit a fi una falsă.

Este bine știut că în mediul etnicilor-moldoveni, de fapt, a românilor din stânga Prutului ideile rusofobe nu prea prind, însă totodată nici „sângele apă nu se face”. În ultima perioadă, se conturează tot mai mult, că ideea națională a cetățenilor Republicii Moldova devine integrarea europeană. În ultima instanță, moldovenii din Republica Moldova în formula națiunii politice, sunt cu precădere un popor cu vocație europeană. Drept urmare, calea de integrarea europeană a Republicii Moldova este una firească, iar alegerea civilizațională a Chișinăului denotă gradul de dezvoltare a populației dintre Prut și Nistru.

Faptul că în societatea moldovenească există și numeroși adepți ai integrării în spațiul eurasiatic – cu precădere din mediul vorbitorilor de limbă rusă – atestă clivajele existente în societate la ora actuală, alimentate inclusiv prin caracterul geopolitic al partidelor politice din Republica Moldova. Totuși, preponderent, moldovenii (etnicii români dintre Prut și Nistru) sunt europeni. În acest sens, manifestarea preconizată pentru 3 noiembrie 2013 este o continuare logică a Marilor Adunări Naționale de la sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90. Renașterea națională de esență românească a moldovenilor dintre Prut și Nistru, începută la hotarul anilor ’80-90 ai secolului trecut și parțial curmată în 1994 de revenirea la putere a neocomuniștilor moldoveni cu nostalgii sovietice, trebuie să-și regăsească finalitatea naturală în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova.

Este firesc că ideea integrării europene să fie susținută masiv de către etnicii autohtoni deoarece anume moldovenii au fost forța motrice a evenimentelor din anii ’80-90. Tot atât de firesc este și faptul că majoritatea acelora (grupați la timpul respectiv în organizațiile Interfrontului) care se opuneau inițial procesului de revenire la idealurile naționale, astăzi se regăsesc în rândurile oponenților integrării europene, susținând proiectul eurasiatic.

La 3 noiembrie 2013, în Piața Marii Adunări Naționale se vor aduna acei care au misiunea istorică să ducă la finalitatea logică renașterea națională de la hotarul anilor ’80-90 ai secolului trecut – afirmarea statalității Republicii Moldova în spațiul firesc al civilizației europene. Summitul de la Vilnius este un punct important pe itinerarul european al Republicii Moldova, formalizat definitiv prin integrarea în Uniunea Europeană.

La 3 noiembrie 2013, tot ce înseamnă idee națională, valori naționale și spirit național, indiferent  de apartenența de partid, vor veni în Piața Marii Adunări Naționale pentru a spune un DA ferm și răspicat vocației noastre de națiune europeană și de stat european.

Prezentul articol este continuarea celui scris la 4 septembrie 2013: „Vilnius-ul trece prin Piața Marii Adunări Naţionale”.

Miopia geopolitică sau vendeta vanităţii

Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, din noiembrie 2013, are toate șansele să devină unul istoric pentru Republica Moldova. Însă decisiv pentru viitorul european al Republicii Moldova va fi anul 2014, când vor avea loc alegeri parlamentare. Anume atunci societatea moldovenească va decide definitiv în ce direcție se va îndrepta Republica Moldova?

Va merge spre Uniunea Europeană, îmbrăţişând valori care emană bunăstare şi democrație, s-au va rămâne în prizonieratul corupției, justiției abuzive, regimului oligarhic, societății subdezvoltate caracteristice  ipoteticei Uniuni Eurasiatice. După alegerile parlamentare din 2014, vom ști exact care va fi viitoarea locație societală civilizațională a Republicii Moldova – spațiul instituțional european dezvoltat (Uniunea Europeană) sau „zona gri” a Europei (dominată de Rusia).

Cele două guvernări ale Alianței pentru Integrare Europeană, dar și actuala Coaliție Pro Europeană nu au fost și nu sunt ireproșabile și perfecte. Guvernările după 25 septembrie 2009 au comportat și comportă în continuare multe cusururi. Componentele guvernării abundă de defecte și vicii caracteristice societății aflate în tranziție. Principala valoare, indiscutabilă, ale ultimelor trei guverne în Republica Moldova este aducerea și menținerea societății noastre în albia și pe direcția integrării europene. Cu toate metehnele lor, guvernările AIE și CPE întrezăresc șansa pentru societatea moldovenească să se debaraseze de toate aceste defecte și vicii ale societății în tranziție.

Embargoul impus de Federația Rusă vinurilor şi produselor agricole moldoveneşti, încă o dată în plus, a scos la suprafaţă clivajul şi caracterul geopolitic al partidelor politice din Republica Moldova. Dacă partidele de dreapta au condamnat presiunile Rusiei asupra Moldovei, atunci partidele de stânga (cu excepţia PDM), în linii mari, au catalogat pozitiv politica Moscovei faţă de Chişinău. Cazul embargoului este unul elocvent, referitor la alternativa politică a Republicii Moldova după alegerile parlamentare din 2014, în caz de prăbușire a partidelor componente ale actualei guvernări.

Regretabil, dar printre cei care nu au susținut guvernarea în cazul embargoului rusesc, chiar pe undeva admonestând-o că a provocat acest embargou, a fost şi liderul PL, Mihai Ghimpu. Este o abordare politică inadecvată și deloc inteligentă. Evident, Ghimpu are anumite motive să critice actuală guvernare, chiar și din considerentul că, nu fără temei,  a fost împreună cu părtașii săi exclus de la guvernare. Dar nici Ghimpu, și nici PL, condus autoritar de liderul său, nici pe departe nu sunt „poartă de biserică” la capitolul incoruptibilitate și respectarea principiilor democratice de conduită, îndeosebi în viața internă de partid. Dacă actuala coaliție de guvernare, ca și precedentele două guvernări pro-europene din Republica Moldova, merită să fie blamată pentru derapajele sale antidemocratice, atunci cu o singură condiție – aceste critici să nu poarte caracter antieuropean. Cu alte cuvinte, aceste critici să nu ajungă la absurd, astfel deturnând parcursul european al Republicii Moldova.

Din păcate pentru PL, acest lucru nu a fost conștientizat de Ghimpu. În momentul, când axându-se excesiv pe critica guvernărilor pro-europene, el a pierdut din vizor pericolul revenirii PCRM la conducerea Republicii Moldova, în așa fel reeditând cazul politicianului rectiliniu, care „după copaci nu vede pădurea”. Criticând neinspirat, la pachet, metehnele și neajunsurile AIE, dar și ale CPE, liderul PL, inconştient și în modul cel mai direct, pavează calea revenirii la putere a forțelor antieuropene din Republica Moldova. Paradoxal, dar se creează situația că cei care gălăgios se proclamă cei mai pro-europeni, de fapt sunt niște veritabili demagogi antieuropeni.

Deja devine ridicolă preocuparea la paroxism și obsesia maladivă manifestată constant de Chimpu față de liderul PLDM, Vlad Filat. Această emoționare comportamentală legată de culpabilizarea totală a lui Filat îi  limitează lui Ghimpu orizontul politic, provocându-i o periculoasă miopie geopolitică. De fapt, este vorbă de o  ură patologică față de Filat, din cauza căirea liderul liberal este gata să sacrifice viitorul european al Republicii Moldova.

Este evident că Republica Moldova are un viitor european. Dar jocul încă nici pe departe nu este făcut. Cazul Armeniei, care a cedat sub presiunile Federației Ruse de a se integra tacit în Uniunea Europeană, este elocvent. Spre deosebire de Armenia, Republica Moldova are o poziţie geopolitică și geostrategică mult mai avantajoasă în perspectiva integrării europene. Festa poate să ne-o joace doar interesele antinaționale a unor partide politice moldovenești de sorginte pro-rusă, sau miopia politică, cu efecte geopolitice, a unor pretinși lideri politici moldoveni, cu tabieturi de falși vizionari, care vor să integreze Republica Moldova în Uniunea Europeană prin modalități hilare și bizare, cum ar fi „Strategia 2026”.

Vilnius-ul trece prin Piaţa Marii Adunări Naţionale

Trecutul controversat al teritoriului dintre Prut și Nistru a făcut ca populația de origine autohtonă să aibă două tipuri de modernizări – românească (perioada 1918-1940) și moldovenească (anii 1944-1989). Construcția statală a Republicii Moldova, după 1991, a fost profund marcată și măcinată de dezbinarea existentă în conștiința populației autohtone din Mesopotamia pruto-nistreană. Până acum, în Republica Moldova, populația autohtonă încă nu s-a clarificat ce etnie este, ce limbă vorbește sau ce istorie trebuie să învețe.

În cei peste 20 de ani de independență, în Republica Moldova permanent a existat o dispută conflictuală  între românism și moldovenism. Referindu-ne la moldovenism, se impune precizarea că este vorba de moldovenismul de tip sovietic, geneza căruia s-a produs în perioada interbelică, în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Moldovenismul de tip sovietic insistă asupra ideii că națiunea moldovenească este separată de cea română, că există o limbă moldovenească diferită de cea română. Adepții românismului susțin că moldovenii sunt parte componentă a națiunii române, iar limba vorbită de ei este româna. Această abordare susține că moldovenii nu se contrapun românilor, iar moldovenismul este (sau ar trebui să fie) complementar românismului.

Acest fenomen a determinat caracterul și clivajul geopolitic al partidelor politice moldovenești. Românismul este îmbrățișat preponderent de partidele de dreapta, astfel aceste partide, aproape automat și natural, preferând vectorul european de orientare a politicii externe promovat la Chișinău. Partidele de stânga, invers, sunt de esență moldovenistă, în politica externă a Republicii Moldova, ele optează să meargă pe mâna Rusiei și își doresc o integrarea mai strânsă în spațiul CSI. Excepție de la această regulă, scrisă și nescrisă, este Partidul Democrat din Moldova, care, cu toate că declară o echilibristică vectorială, la moment, este mai mult de orientare pro-europeană.

Disputa dintre românism și moldovenism este dominată cantitativ de moldovenism. În cele șapte scrutine electorale parlamentare din perioada independenței, partidele de stânga, adepte și promotoare ale moldovenismului, de fiecare dată au acumulat mai multe mandate parlamentare decât partidele de dreapta. În replică, românismul s-a impus calitativ asupra moldovenismului, deoarece majoritatea intelectualității și a elitei societății se identifică și se regăsesc în valorile românismului.

Anume prin dominarea cantitativă a moldovenismului asupra românismului se explică prin faptul că partidele de stânga s-au aflat mai mult timp la guvernarea Republicii Moldova. Însă predominarea cantitativă a moldovenismului, în momentele cheie ale istoriei politice a Moldovei, a fost anihilată de superioritatea calitativă a românismului, blocând alunecarea Republicii Moldova, fie spre orbita de influență a Federației Ruse (episodul memorandumului Kozak din noiembrie 2013), fie spre dictatură (evenimentele din aprilie 2009).

După 29 iulie 2009, în Republica Moldova la conducere au venit partidele de dreapta (ce-i drept,  guvernarea de dreapta fiind diluată de un partid de stânga). Peste un an, la 28 noiembrie 2010, partidele de dreapta și-au reconfirmat guvernarea. Totodată, ele (Partidul Liberal Democrat din Moldova și Partidul Liberal) pentru prima dată în istoria politică a Republicii Moldova au acumulat aproape jumătate din mandatele parlamentare.

Esența pro-română a partidelor de dreapta a determinat natural și firesc caracterul pro-european pronunțat al guvernării de la Chișinău. Conducerea Republicii Moldova a început să se miște rapid spre Uniunea Europeană, cu toată opoziția, pe undeva disperată, a partidelor de stânga pro-ruse.

Totodată, mișcarea rapidă a Republicii Moldova spre Uniunea Europeană a creat confuzie în rândurile societății moldovenești. Paradoxal, dar reieșind din datele sondajelor sociologice, vectorul european al Republicii Moldova a scăzut substanțial în simpatia moldovenilor. Pe lângă criza interioară a Uniunii Europene, ceea ce a scăzut din atractivitatea proiectului european în rândurile populației, o primă explicație a simpatiei externe a moldovenilor este că după alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova a renunțat treptat de la vectorul european al Moldovei în favoarea ipoteticului proiect euroasiatic, astfel determinându-i și pe simpatizanții săi să-și revadă preferințele externe.

O altă explicație (probabil fundamentală) este că parcursul european al Republicii Moldova deocamdată rămâne a fi un proiect elitist. În cei patru ani de guvernare pro-europeană în Republica Moldova, partidele de dreapta au fost incapabile să coboare la nivelul cetățeanului de rând pentru a-i explica prin ce este mai avantajoasă modernizarea instituțională europeană față de (presupusul) gaz rusesc ieftin. Ideea europeană a Republicii Moldova, ca și în cazul românismului, riscă să rămână în continuare un proiect calitativ superior, dar cantitativ inferior.

Marea Adunare Națională este o formă instituționalizată, inspirată din tradiția istorică a Moldovei medievale, de exercitare a suveranității în mod direct de către popor. În perioada 1989-1991, au fost convocate și organizate trei Mari Adunări Naționale. La reuniunile Marii Adunări Naționale au fost adoptate apeluri, rezoluții și hotărâri, înaintate Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, referitoare la promovarea istoriei, culturii și limbii naționale a etnicilor autohtoni de pe acest teritoriu.

Piața Marii Adunări Naționale este un simbol al renașterii național-culturale a românilor care locuiesc între Prut și Nistru. Anume în Piața Marii Adunări Naționale s-a coagulat și cristalizat românismul în Republica Moldova, datorită manifestării intelectualității moldovenești de pe acest teritoriu care în perioada sovietică s-a românizat tacit. Marile victorii ale românismului din Republica Moldova (revenirea la limba română în baza alfabetului român, declararea suveranității și independenței) au avut loc în Piața Marii Adunări Naționale. Aceste victorii au fost posibile datorită conexiunii intelectualității cu masele populare. Anume influența elitei asupra conștiinței maselor privind fenomenele politice în Moldova au determinat cursul evenimentelor în anii 1989-1991.

De fiecare dată când partidele de dreapta s-au aflat la guvernare, ele au plecat din Piața Marii Adunări Naționale. Aceasta a însemnat pierderea contactului dintre elita pro-română și masele largi ale populației. Însă, de fiecare dată când ele au revenit în Piața Marii Adunări Naționale, cauza românească (și cea europeană) din Republica Moldova, aflată în pericol, a repurtat victorii – anii 1995, 2002-2003 și 2009. După anul 2010, contactul dintre guvernarea pro-europeană a Republicii Moldova și masele largi a fost pierdut din nou. Piața Marii Adunări Naționale, abandonată de partidele de dreapta, a fost cucerită de partidele de stânga, promotoare ale proiectului euroasitic. Simbolismul acestui pierderi s-a exprimat elocvent la 9 mai 2013, când simbolul renașterii național-culturale a românilor dintre Prut și Nistru a devenit locul de manifestare a trecutului nostalgic sovietic de esență rusă.

Indiferent dacă va obține Republica Moldova rezultatul scontat la summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, din noiembrie 2013, cu certitudine, Bruxelles-ul va susține și încuraja în continuare parcursul european al Chișinăului. Dar examenul cel mare al viitorului european al Republicii Moldova va avea loc după Vilnius, la alegerile parlamentare din anul 2014 (sau 2015). Pentru a convinge populația că viitorul ei este doar în Europa și că în ultimii patru ani Republica Moldova s-a mișcat în direcția corectă, este nevoie de o discuție directă și conexă a elitei cu omul de rând.

Piața Marii Adunări Naționale poate deveni din nou simbol al Republicii Moldova, de data aceasta a pro-europenismului. Pentru aceasta partidele de dreapta pro-române și pro-europene trebuie să recucerească Piața Marii Adunări Naționale. Și acest lucru trebuie de făcut imediat, până la Vilnius. Este stringent ca populația Republicii Moldova să conștientizeze corect și să savureze rezultatele Vilniusul-ui pentru fiecare cetățean de rând. În caz contrar, după alegerile parlamentare din 2014 (sau 2015), la conducerea Republicii Moldova vor veni iarăși partidele de stânga, iar societatea noastră vă rămâne în continuare divizată – de această dată în pro-europeni și în pro-asiați.

PL marca Ghimpu – principialitate sau eşec politic? *

La sfârşitul primului deceniu al noului secol, sistemul multipartidist din Republica Moldova a cunoscut două proiecte politice de succes – revitalizarea PL (până în anul 2005 denumindu-se Partidul Reformei) şi crearea de la „zero” a PLDM. Ambele proiecte au fost lansate pe eşichierul de dreapta al spectrului politic moldovenesc. Anume aceste două partide, practic, „au pavat calea” revenirii forţelor politice democratice la putere în Republica Moldova în 2009. PLDM a coagulat electoratul de centru-dreapta, astfel acoperind un larg segment democratic şi pro-naţional al eşichierului politic din Republica Moldova. PL a „moştenit” de la PPCD – ultimul falimentat politic după alierea scandaloasă cu PCRM în aprilie 2005 – electoratul structurat pe platforma pro-românească pronunţată din stânga Prutului. La alegerile parlamentare anticipate, din 28 noiembrie 2010, PLDM şi PL au reuşit o performanţă unică până atunci pentru partidele politice de dreapta din Republica Moldova – ele au acumulat împreună 44 de mandate (mai mult ca la orice alte alegeri parlamentare).

Ascensiunea fulminantă a proiectului PL a fost aproape în totalitate legată de „fenomenul politic” Chirtoacă. Dlui Mihai Ghimpu îi aparţine incontestabilul merit de a-l „descoperi politic” pe Chirtoacă şi de a-l promova cu o insistenţă de lăudat. Însă de aici încolo meritele lui Ghimpu se răresc cu o vădită intensitate, datorită faptului că liderul formal al PL nu posedă calităţile necesare unui lider politic de talie naţională. Este vorba de aşa calităţi, cum ar fi: cultura generală, pregătirea profesională, capacitate analitică bazată pe o inteligenţă înnăscută, dar şi formată în timp, capacitate de comunicare diplomatică. Pe de altă parte, această lipsă de aptitudini necesare unui lider de partid de succes se agravează prin înclinaţia lui Mihai Ghimpu spre conduită epatantă, de prost gust, cumulată cu apucături de scandalagiu cronic.   Însă „jocul hazardului” a făcut ca Ghimpu pe o perioadă scurtă de timp să deţină prestigiosul post de preşedinte de ţară dublat cu cel de spicher al parlamentului, chiar dacă înalta funcţie de lider al statului a fost exercitată cu titlu de interimat.

Calitatea de lider naţional, deşi interimar, cumulată cu funcţia de primar deţinută de „fenomenul” Chirtoacă inocula electoratului pro-român din Republica Moldova speranţa transformării PL într-o forţă redutabilă pe scena politică moldovenească. Acel moment a fost „testul de maturitate” (care consta în menţinerea pe „olimpul” politic moldovenesc) pentru PL, dar şi pentru Mihai Ghimpu. Din păcate, în cel mai responsabil moment, PL în frunte cu Ghimpu a clacat, „prăvălind” acest examen dificil. În mare parte, din cauza liderului său, care nu a fost capabil să menţină partidul în punctul său culminant (la 5 aprilie 2009 PL a obţinut 13,13% şi 15 mandate, la 29 iulie 2009 – 14,68% şi tot 15 mandate, iar la 28 noiembrie 2010 – 9,96% şi 12 mandate), ulterior PL s-a scindat şi a fost exclus din actul guvernării.

Principalele cauze ale acestui eşec politic al PL sunt următoarele:

1. PL marca Ghimpu este un partid condus autoritar de către liderul său, fără democraţie internă în partid şi fără conexiuni evidente cu doctrina şi concepţia liberalismului european. La nivel ideologic, datorită liderului său, PL mai degrabă se asemănă cu un partid populist decât cu unul liberal.

2. În lupta cu sistemul oligarhic în formare, Ghimpu, personal, a luat partea celora care se asociază în Republica Moldova cu oligarhia autentica, în aşa mod discreditând PL „în ochii” opiniei publice.

3. Din cauza frustrărilor personale, Ghimpu, necugetat, dezaxat şi uneori chiar bădărăneşte l-a atacat pe partenerul său politic „natural” – liderul PLDM, Vlad Filat, în mod evident slăbind poziţiile partidelor pro-europene, pro-naţionale şi pro-româneşti din Republica Moldova.

4. Încurajând şi stimulând din spate votul comun al PCRM şi PDM, la 5 martie 2013, care a dus la demiterea guvernului AIE 2, Ghimpu a distrus „principial” alianţa democratică, dar, cel mai important, a pus în pericol, deşi poate inconştient, parcursul de integrare europeană a Republicii Moldova.

5. Prin politica sa autoritară în cadrul partidului şi nechibzuită în afara lui, Ghimpu a provocat scindarea PL, în aşa fel  compromiţând şi punând în pericol cariera politică a lui Dorin Chirtoacă. Ultimul are puţine şanse, deşi a făcut mai multe declaraţii nebuloase în ultimul timp, să ocupe în viitor un loc important în „panteonul” politic moldovenesc.

Volens nolens, prin tot comportamentul său, Ghimpu distruge partidul, excluzând în perspectivă apropiată şi medie reîntoarcerea lui la guvernare. În condiţiile create, cea mai bună soluţie pentru PL ar fi convocarea congresului extraordinar al partidului, unul de conciliere, plecarea lui Mihai Ghimpu de la cârma liberalilor, şi revenirea PL la guvernare prin filiera reformatorilor din grupul Hadârcă. Alternativa acestei soluţii înseamnă „moarte” politică pentru PL. Ghimpu a dus partidul în opoziţie – urmează sinuciderea politică a PL?

* Prezentul articol este continuarea celui scris la 30 ianuarie 2013: „Comportamentul lui Ghimpu – între opoziţie şi sinucidere politică”.

Unde dai şi unde crapă – Curtea Constituţională prinsă în propria „capcană”

La 4 iunie 2013, Curtea Constituţională a mai luat o decizie controversată – a declarat neconstituţională Legea adoptată de parlament, la 12 iulie 2012, prin care a interzis utilizarea simbolurilor comuniste în scopuri politice şi ideologice. Astfel, Curtea Constituţională a anulat interdicţia impusă de parlament simbolurilor comuniste – secera şi ciocanul.

Fără a intra în polemici istorice, de toată lumea este bine ştiut că comunismul, ca şi fascismul, a comis nenumărate crime şi atrocităţi în secolul al XX-lea, iar secera şi ciocanul au fost simbolurile de referinţă ale regimului comunist totalitar din URSS și a celor instaurate după cel de-al doilea război mondial în Europa răsăriteană. Diferenţa dintre cele două ideologii totalitare „gemeni” este că în cazul fascismului avem un proces internaţional, Tribunalul de la Nürnberg, care a condamnat juridic această ideologie, în schimb asupra comunismului nu există o astfel de decizie a unei instanţe juridice internaţionale.

Lipsa unei sentinţe internaţionale asupra comunismului prezintă un element de manipulare pentru cei care încearcă să cureţe ideologia comunistă de „păcatele sale” şi să o debaraseze de elementele „genetice gemene” caracteristice comunismului şi fascismului. Este bine ştiut că cele două ideologii totalitare „şi-au dat mâna” pe plan internațional, la 23 august 1939, prin semnarea la Moscova a Pactului sovieto-nazist, astfel declanşând cel de-al doilea război mondial. Atacul Germaniei naziste asupra Uniunii Sovietice a determinat o coaliţie nefirească, forțată de împrejurări, dintre regimul comunist totalitar al lui Stalin şi democraţiile occidentale liberale îndreptată împotriva fascismului. În aceste condiții, sfârşitul războiului doi mondial a însemnat adevărata eliberarea doar a părţii apusene a continentului european de totalitarismul fascist, asupra celei răsăritene coborându-se „cortina de fier” a totalitarismului comunist, nu mai puțin sângeros decât cel nazist.

Doar în virtutea unei conjuncturi istorice, care nicidecum nu umbrește sacrificiul enorm al simplului soldat sovietic,  asistat din plin de aliații din democrațiile occidentale, în anul 1945, regimul totalitar comunist s-a pomenit în tabăra învingătorilor și a judecat într-un proces internațional, alături de aliați, fascismul. Împrejurările istorice deosebite a plasat ideologia comunistă printre învingătorii care au condamnat ideologia „gemene” fascistă înfrântă în război. Faptul că coaliţia dintre democraţiile occidentale şi Uniunea Sovietică totalitară a fost una de conjunctură, împotriva „răului mai mare”, este demonstrat de începerea, la nici un an de la victoria asupra fascismului, a „războiului rece”, care a împărţit Europa în două lumi total diferite: democraţiile liberale şi „lagărul” sovietic plin de regimuri totalitare criminale. Până la urma, în câteva decenii după cel de-al doilea războiul mondial, comunismul a murit de la sine, deocamdată fără o sentinţă de condamnare internaţionala asupra lui.

Recomandările Comisiei de Veneţia în cazul legat de interzicerea secerii şi a ciocanului în Moldova sunt mai mult legate de experienţa istorică a Europei occidentale. Vestul continentului european a trăit pe propria piele atrocitățile fascismului, de aici și intoleranța firească a occidentalilor, inclusiv a conceptului juridic occidental, față de nazism și simbolurile lui în formă de zvastică. Spre deosebire de occidentali, estul Europei a suferit nemijlocit din urma ororilor regimurilor comuniste şi a simbolurilor legate de ea. De aceea, practica juridică în materie de condamnare a regimurilor totalitare şi interzicere a simbolurilor ideologice diferă în Europa de vest faţă de Europa de est. Dacă în vestul Europei, în linii mari, condamnarea comunismului nu este prezentă pe agenda politicienilor, atunci în statele fostului „lagăr socialist”, rând pe rând, în mod individual, în diferite proporţii, dezideratul condamnării atrocităţilor şi crimelor comunismului devine de actualitate stringentă.

În Republica Moldova trecutul istoric este un subiect sensibil şi controversat. Dar mai devreme, sau mai târziu, dacă Republica Moldova doreşte să se constituie ca şi stat, trebuie să-şi „facă ordine” în propriul trecut istoric. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume: ocupaţie, masacrare în masă a oamenilor, foamete, deportări, colectivizare forţată, suprimarea libertăților cetățenești etc.

Paradoxul situaţiei constă in faptul că Curtea Constituţională putea să contribuie din plin la „limpezirea” trecutului istoric al teritoriului dintre Prut şi Nistru în materie de regim comunist. Și în acest caz nu este vorba despre aplicarea selectivă a normei juridice. Pur și simplu, dosarul secerii și ciocanului trebuia judecat în conformitate cu adevărul și justiția istorică. Această așteptare firească a părții democratice a societății moldovenești a formulat-o corect într-o emisiune televizată vicepreşedintele PL, Valeriu Munteanu, care pronunţându-se asupra deciziei Curţii a spus aproximativ în felul următor: „Am sperat că în actuala componenţă (a Curţii Constituţionale) se putea”. Adică se putea menţine hotărârea parlamentului din 12 iulie 2012.

De ce se putea în actuală componenţă? Toată lumea ştie foarte bine că, în linii mare, membrii Curţii Constituţionale sunt persoane cu viziuni necomuniste și pro-naționale. Majoritatea din ei chiar dețin cetăţenia română. În Republica Moldova, pentru toți cei care se identifică cu valorile românismului tot ce este legat de comunism reprezintă crimă și atrocitate. În aceste condiții,  judecătorii Victor Popa şi Tudor Panţîru s-au eschivat de la examinarea cauzei, de fapt, fiind pasibili de a fi acuzați de dezertare de pe câmpul de luptă cu comunismul. Nici imaginea publică a preşedintelui Curţii, Alexandru Tănase, nu este mai bună după acest caz. Chiar dacă el a expus o poziție separată disidentă în dosar, acest fapt nu-l salvează de responsabilitatea pentru manipularea cu componența bordului de judecători. În ultima instanță, președintele Curții a lăsat deliberat verdictul final pe seama judecătorilor Aurel Băieşu, Igor Dolea şi Petru Railean, care, după cum se ştie, sunt adepți mai puțin convinşi a cauzei decomunizării societății noastre.

Fără doar şi poate, verdictul Curţii Constituţionale din 4 iunie este unul direct influențat de recomandările Comisiei de la Veneţia. Însă în acest caz, Curtea Constituţională avea toate temeiurile să meargă separat de recomandările juriștilor de la Veneţia. Însă după ce la 22 aprilie 2013, Curtea Constituţională a șocat, la modul direct, opinia publică dar și instanțele internaţionale prin verdictul cu substanță vădit politică, clar personalizat anti Filat, de data aceasta membrii Curţii deja și-au epuizat creditul de încredere și n-au îndrăznit să judece din propriile convingeri. Au plătit cu prețul legalizării secerii și ciocanului comuniste propriul politicianism în cazul Filat.

Implicându-se politic la 22 aprilie, membrii Curţii Constituţionale au nimerit în propria „capcană”. Curtea Constituţională a ratat ocazia istorică de a „clădi temelia” sfârşitului comunismului pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Este adevărat, că modul cum a fost formulată de autori partea probatorie a Legii privind interzicerea simbolurilor comuniste, la 12 iulie 2012, denotă o lipsă de inteligență și profesionalism juridic, semănând mai degrabă a „răfuială politică” cu adversarii comuniști. Această împrejurare a facilitat decizia pozitivă a Curții privind repunerea în drept a simbolurilor comuniste. Dar la sigur, dacă la 22 aprilie Curtea nu s-ar fi implicat politic, la 4 iunie, nu era nevoie de manipulare cu componența judecătorilor și verdictul Curţii ar fi fost altul. În aşa fel, Curtea Constituţională, în modul cel mai direct, a dezamăgit sutele de mii (poate milioane) de concetățeni, în special, pe acei care au suferit în urma ororilor comunismului și a favorizat enorm elanul revanșard al comuniștilor lui Voronin. Cu adevărat, unde dai şi unde crapă!

Coaliția PLDM-PDM – un paliativ impus de împrejurări

Crearea majorităţii parlamentare şi a guvernului Republicii Moldova, în frunte cu Iurie Leancă, a pus capăt crizei politice din ţară. Fiind bulversată după tragicul incident din „Pădurea Domnească”, odată cu alegerea premierului şi spicherului, clasa politică şi societatea moldovenească par să reintre într-un făgaş al normalităţii.

În linii mari, actuala construcţie guvernamentală este creația liderului PLDM, Vlad Filat. După votul coagulat în parlament al PCRM și PDM, la 5 martie 2013, privind demiterea guvernului AIE 2, urmat de ostracizarea liderului PLDM de către Curtea Constituțională, Filat a fost pus în fața a două opțiuni majore:

1. Să accepte propunerea liderului PCRM, Vladimir Voronin, şi să se alieze cu comuniştii pentru al distruge definitiv pe liderul informal al PDM, Vladimir Plahotniuc, care, după cum susţin multe voci, este părintele sistemului oligarhic din Republica Moldova. Însă, această opţiune, cu siguranţă, ar fi dus la revenirea masivă a comuniştilor la guvernare şi, drept urmare, ar fi generat un nou sistem oligarhic în Republica Moldova, controlat de un alt „plahotniuc”, mult mai dur şi mai sever faţă de cel actual. În aceste condiţii, Filat, dezamăgind din nou prorocii falși ai „teoriei harbuzului”, a ales opțiunea contrară:

2. Alierea cu PDM (şi cu liberalii în frunte cu Hadârcă), formând Coaliţia de Guvernare Pro-Europeană, care vine să garanteze continuarea parcursului european al Republicii Moldova. Însă aceasta, de fapt, înseamnă alinierea și cu Plahotniuc, care, după cum se ştie, controlează Partidul Democrat din Moldova. Criticat de multă lume, liderul PLDM, fiind conştient că nu poate lichida în totalitate influenţa prim-vicepreşedintelui PDM asupra sistemului instituţional al Republicii Moldova, a ales să minimalizeze, maximum posibil, influenţa lui Plahotniuc asupra actului guvernării prin dominarea de către PLDM a noului cabinet de miniştri.

Negocierile privind crearea noii coaliții au fost extrem de anevoioase. Factorul oligarhic a încercat din răsputeri să-și mențină influența politică, exprimată prin pârghii instituționale. Reputatul analist politic occidental, Vlad Socor, a caracterizat negocierile între PLDM și PDM în felul următor: „Aş numi această negociere actuală o negociere între partidul integrării europene şi partidul şantajului”. De aici și atmosfera de secretomanie care a asistat procesul de negocieri, totul decizându-se în ultimul moment.

Este nevoie de menționat că, totuși, unele din scopurile excluderii influenții factorului oligarhic n-au fost atinse în totalitate. În urma experiențelor nereușite din vara anului 2011 și iarna lui 2013, liderul PLDM a învățat lecția că în politică este important să fii realist și să obții maximul posibilului la moment, dar să nu forțezi „nota imaginarului” cu ceea ce nu poți realiza. PLDM în frunte cu Filat, nu fără temei, consideră că apropierea maximală a Republicii Moldova de Uniunea Europeană șubrezește substanțial șansele de supraviețuire a sistemului oligarhic din țara noastră.

Rezultatul negocierilor dintre PLDM și PDM l-au dezamăgit și pe liderul liberal, Mihai Ghimpu, care insista ostentativ asupra ideii declanșării de către liderul PLDM a alegerilor parlamentare anticipate, argumentând obsesiv că Filat nu-și închipuie existența politică în afara unui post de prim rang în ierarhia statală. Filat nu numai că a demonstrat capacitatea de a face un pas înapoi, dar și la trimis concomitent într-un „knockout politic” pe liderul liberal, înlăturând grupul Ghimpu de la guvernare.

Noul guvern format are un scop major – Vilnius noiembrie 2013. În activitatea sa din primele luni, guvernul Leancă îşi va concentra preponderent eforturile şi resursele sale în a obţine pentru Republica Moldova la Vilnius cât mai multe rezultate palpabile. În termen lung, Coaliţia de Guvernare Pro-Europeană are drept scop să eficientizeze actul guvernării până la alegerile parlamentare ordinare, forţele pro-europene şi progresiste din alianţa de guvernare fiind conştiente că anume atunci se va da bătălia decisivă cu sistemul oligarhic din Republica Moldova.

Guvernarea PLDM, prin intermediul guvernului Leancă, este şansa viitorului european al Republicii Moldova. Blamat şi repudiat de instituţiile statului moldovenesc, constrâns de situație liderul PLDM, Vlad Filat, a ales un paliativ impus – alierea cu PDM, partid cu antecedente oligarhice vădite. La ora actuală, acest pas politic este unicul capabil să menține cursul european al Republicii Moldova. Filat a pus la bătaie la moment propria imagine politică, însă a păstrat perspectiva europeană a Moldovei. „Roata istoriei” le va aranja pe toate la locurile sale, iar fiecare va fi răsplătit după merite.

Desemnarea lui Leancă – între retorica europeană şi intenţiile reale ale PDM

Ostracizarea lui Vlad Filat din viaţa politică moldovenească de către Curtea Constituţională l-a impus pe fostul prim-ministru al guvernului Republicii Moldova să se concentreze exclusiv asupra vieţii politice interne din partid. Drept urmare, liberal-democraţii l-au înaintat în prim-planul vieţii politice moldoveneşti pe politicianul nr.2 (prim-vicepreşedintele PLDM) din acest partid – ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Iurie Leancă.

După decizia „istorică” a Curţii Constituţionale din 22 aprilie 2013, Leancă este persoana care suplineşte în fruntea cabinetului de miniştri funcţia vacantă lăsată de Filat, asigurând interimatul ei. În toată această perioadă (de la 22 aprilie încoace), anume candidatura ministrului Afacerilor Externe şi Integrării Europene a fost cea mai vehiculată în spaţiul public pentru a fi desemnată în a forma un nou guvern al Republicii Moldova. Reieşind din actuala conjunctură politică, desemnarea lui Leancă de către şeful statului, Nicolae Timofti, la 15 mai 2013, a fost una previzibilă, firească şi logică.

În calitate de premier desemnat, Iurie Leancă va trebui să treacă „hopul cel mare” – votul în parlament. PLDM, in corpore, evident, va vota pentru candidatura lui Leancă (+ 31). PCRM doreşte alegeri parlamentare anticipate şi de aceea nu-l va susţine pe prim-vicepreşedintele liberal-democrat (– 34). La fel, au anunţat că nu-l vor vota pe Leancă socialiştii conduşi de Igor Dodon (– 4). Cel mai probabil, vor da vot de încredere guvernului liberalii reformatori în frunte cu Ion Hadârcă (+ 7) şi deputaţii neafiliaţi ai grupului Vadim Mişin (+ 3). Este puţin probabil că neafiliaţii Mihai Godea şi Sergiu Sîrbu vor vota pentru Leancă (– 2). În aceste condiţii, balanţa pro sau contra unui guvern condus de Leancă va fi înclinată de PDM, liberalii lui Mihai Ghimpu contând mai puţin în ecuaţia politică de investire a unui nou guvern al Republicii Moldova.

Pe lângă aspectele instituţionale ale investirii noului guvern, votul PDM, pro sau contra lui Leancă, va reprezenta un test al sincerităţii intenţiilor europene ale acestui partid. Surprinzător, dar în urma tevaturii politice din acest an, PDM s-a erijat în calitate de cel mai pro-european partid politic din Republica Moldova. În special, unul dintre argumentele de bază ale democraţiilor moldoveni, referitoare la demiterea guvernului Filat, la 5 martie 2013, a fost năruirea „visului european” al Republicii Moldova.

Imediat după actul din 5 martie 2013, PDM (alături de PL) a condiţionat negocierile cu PLDM, privind investirea unui nou cabinet de miniştri, prin evitarea numirii din nou a lui Vlad Filat în funcţia de premier. Democraţii moldoveni, chiar au identificat soluţia care ar „mai da o şansă visului european” al Republicii Moldova – desemnarea lui Iurie Leancă de către PLDM la funcţia de prim-ministru al guvernului Republicii Moldova.

„Ironia sorţii” (şi a Curţii Constituţionale) a făcut ca PLDM să-l propune şefului statului pe Leancă la funcţia de premier, iar acesta să desemneze candidatura prim-vicepreşedintelui liberal-democrat pentru a forma noul cabinet de miniştri al Republicii Moldova. Ori, odată cu desemnarea lui Leancă, PDM este pus în faţa faptului să-şi developeze adevăratele intenţii – cât sunt ele de europene? Dacă PDM va aborda în timpul negocierilor constructiv candidatura lui Leancă, nu prin condiţionări, atunci, într-adevăr, intenţiile democraţilor privind viitorul european al Moldovei sunt adevărate şi sincere. Iar dacă ei vor încerca din nou, atrăgând PLDM în „plasa votului conjunctural”, să obţină cât mai multe „privilegii instituţionale”, atunci „visul european” al PDM a fost doar o retorică goală – o armă tactico-strategică utilizată („principial” şi „valoric”) într-o luptă politică oarbă.

Momentul „sincerităţii” pentru Partidul Democrat din Moldova

În ultimele 2-3 săptămâni, ecuaţia jocului politic în Republica Moldova a fost una relativ simplă – ori Filat redevine prim-ministru, ori se merge spre alegeri parlamentare anticipate. PLDM, din start, logic, i-a acordat credit de încredere şi susţinere liderului său. Poziţia subiectivă şi intransigentă anti-Filat a preşedintelui PL, Mihai Ghimpu, răsfrânsă asupra întregului partid, blochează orice perspectivă de refacere a AIE. Poziţia celei de-a treia componentă a fostei AIE – PDM – este destul de ambigue. Democraţii, deocamdată, nu au spus un „da” clar refacerii guvernului AIE condus de Filat, dar nici nu au negat categoric această posibilitate.

Iniţial, realegerea lui Filat era văzută după două scenarii. Primul, cel mai simplu, a fost (şi este) refacerea AIE în vechea componenţă, cu un acord al alianţei îmbunătăţit calitativ în procesul renegocierii lui. Al doilea scenariu, mai complicat, este realegerea lui Filat cu voturile PLDM, PDM şi ale unor deputaţi neafiliaţi. Mai nou, a apărut un al treilea scenariu posibil, de realegere a lui Filat. Un grup din PL, în frunte cu deputaţii Ion Hadârcă şi Ana Guţu, nefiind de acord cu politica intransigentă a liderului liberal, au ieşit cu iniţiativa de a reforma partidul din interior şi a-l destitui pe Ghimpu din funcţie. Deşi încă nu sunt cunoscute intenţiile acestui grup de la PL, se poate presupune că, cel mai probabil, liberalii opozanţi vor vota un nou guvern în frunte cu Filat.

Momentan, cel de-al treilea scenariu se pare cel mai plauzibil. Dar aici este nevoie de votul răspicat al PDM în favoarea refacerii AIE, conduse de liderul PLDM. Democraţii lui Lupu şi Plahotniuc nu se mai pot ascunde după spatele lui Ghimpu şi al PL, lăsând impresia că „joacă la două capete”. Urmează să deruleze negocieri serioase privind programul, componenţa şi modul de funcţionare a noului guvern Filat. PDM este pus în faţa momentului „sincerităţii” – ori se doreşte refacerea AIE, ori se merge în alegeri parlamentare anticipate. Deznodământul negocierilor dintre democraţi şi liberal-democraţi ne va developa „sinceritatea” intenţiilor PDM, dându-ne răspuns la întrebarea ce vor într-adevăr Lupu şi Plahotniuc: continuarea parcursului european sau conservarea situaţiei prin perpetuarea alegerilor parlamentare anticipate.

În spaţiul public moldovenesc, conflictul politic dintre PDM şi PLDM este o dihotomie a percepţiilor. În linii mari, liberal-democraţii sunt percepuţi drept reformatori (cu toate păcatele lor) de către opinia publică din Republica Moldova, pe când democraţii au imaginea de oligarhi. De rezultatul negocierilor va depinde în ce termeni va fi percepută viitoarea alianţă de guvernare – alianţa reformatorilor sau cea a oligarhilor. Cu cât mai multe pârghii de influenţă va revendica PDM în timpul negocierilor cu PLDM pentru a forma AIE 3, cu atât mai mult această alianţă va fi catalogată drept una a oligarhilor.

Având o astfel de imagine în spaţiul public, PDM merge la negocieri cu PLDM aflându-se într-o poziţie delicată. Dacă nu vor vota pentru reinstalarea lui Filat în fruntea cabinetului de miniştri, democraţii riscă să-şi amplifice „pata” de pe imagine, mergând în alegerile parlamentare anticipate cu stigmatul de vinovat al eşecului reâncropirii AIE. Interesul major al PDM este refacerea AIE şi continuarea parcursului european al Republicii Moldova. Doar în aşa mod democraţii se pot debarasa de reputaţia de forţă oligarhică pe care o au în societate. În caz contrar, PDM va plăti scump, cu cost nefast, în alegerile parlamentare anticipate.