Minuni peste noapte în politică nu există!

Votarea de către parlament a lui Viorel Chetraru în funcţia de șef al Centrului Național Anticorupție, a lui Mihai Balan – director al Serviciului de Informație și Securitate şi a lui Anatol Donciu în calitate de președinte al Comisiei Naționale pentru Integritate, a provocat mai multe discuţii şi polemici controversate în socitate privind „de”politizarea instituţiilor statului.

Până a intra în această polemică este nevoie de a nuanţa ce înseamnă în general instituţie. Manualele de ştiinţe politice ne vorbesc despre două tipuri de instituţii: 1) sociale – instituţiile reies din interacţiunea dintre grupurile sociale; 2) juridice – relaţiile sociale sunt fixate în instituţii prin norme juridice. În forma ideală se doreşte ca prin norme juridice să fie fixate anumite realităţi sociale (instituţiile sociale şi juridice coincid). De regulă, între cele două tipuri de instituţii, din mai multe motive, există o discrepanţă (de multe ori foarte mare), drept urmare instituţiile sociale prin diferite metode (evaziune fiscală, corupere, mită etc.) încercă să se eschiveze de controlul celor juridice.

Statul, prin definiţie, este o instituţie juridică (instituţia instituţiilor). Totodată, statul este modul de organizare a puterii politice în societate. Raţiunea de stat presupune a conduce în folosul societăţii. În democraţie, guvernarea, inderefent de ce grup social a fost propulsată la conducere, conduce în interesele întregii comunităţi. Sau, cu alte cuvinte, un politician ajuns într-o funcţie statală se distanţează de interesele restrânse de grup (partid), începând să gândescă şi să se comporte reieşind din logica instituţiei statale. În special, aceasta se referă la reprezentanţii poporului – parlamentarii.

Construcţia instituţională a statului Republica Moldova este încă nefinisată. În primul deceniu de independenţă a fost nevoie ca societatea moldovenească să se dumerească ce înseamnă o instituţie statală. Clasa politică moldovenească a acţionat mai mult conjuctural, conducându-se preponderent de interesele şi instinctele restrânse de grup. Numeroasele certuri între primele persoane în stat (Snegur-Druc, Snegur-Lucinschi, Lucinschi-Diacov) au provocat conflicte instituţionale, urmate de modificări constituţionale. Faptul că numai în zece ani (din martie 1991 până în iulie 2000) Republica Moldova a trecut prin toate cele trei forme de guvernare republicană este un argument concludent al acestei afirmaţii.

În al doilea deceniu de independenţă construcţia instituţională statală a fost subordonată unui singur partid (PCRM) şi unui singur politician (Voronin). Deşi Moldova de jure este o republică parlamentară, de facto ea a funcţionat după logica unei republici prezidenţiale. În perioada guvernării comuniste, instituţiile statului au fost politizate la maximum, ele concentrându-şi activitatea spre beneficiul PCRM. În special, acest lucru se referă la instituţiile de forţă şi de propagandă care s-au transformat în bâte împotriva partidelor şi liderilor opoziţiei.

Guvernarea AIE a spart monopolul instituţional al comuniştilor, instaurând aşa-numitul sistem instituţional prin acord. Împărţite prin algoritm, instituţiile statului au început să fie din ce în ce mai mult identificate cu un anumit partid din axul guvernării. În plus, între partidele guvernării au apărut numeroase conflicte şi nemulţumiri legate de împărţirea instituţiilor statului. O funcţie de stat a devenit una din componentele esenţiale ale guvernării AIE.

Reformarea în spirit european a Republicii Moldova presupune transformarea mentalităţii restrânse de partid în raţiune de stat. O schimbare bruscă şi rapidă (cum vor unii reprezentanţi ai societăţii civile) este imposibilă şi, chiar poate fi, în unele aspecte, periculoasă. Este nevoie de o modificare treptată, dar consecventă a mentalităţii de grup în raţiunea de stat la elita moldovenească (inclusiv la cea politică).

Cu toate păcatele actualei guvernări, anumite schimbări în această direcţie deja pot fi identificate. În acelaşi timp, să nu forţăm exagerat lucrurile prin critici excesive (de genul „este rezultatul războilui între partide”) sau negare a oricării schimbări („nu se face absolut nimic”).  Orice schimbare a mentalităţii colective presupune schimbarea culturii întregii societăţi, ori pentru aceasta este nevoie de timp. Minuni peste noapte în politică nu există!